Furia Virginei Woolf

În 1938, anul în care mama mea a părăsit Germania pentru totdeauna și nu și-a mai văzut părinții niciodată, Virginia Woolf a publicat o carte intitulată Trei guinee. Era despre cum pot femeile să preîntâmpine războiul.

Numele Virginiei Woolf nu este de regulă amintit în contextul marilor afaceri de stat, firește. Chiar dimpotrivă. Ea le privea cu un dezgust cusurgiu, ca pe o distragere vulgară de la treaba cu adevărat importantă în viață: să te ocupi de nuanțele mai fine ale propriei stări emoționale. Alături de ceilalți membri ai Grupului Bloomsbury – acea mică și influentă gașcă de esteți britanici, la nesfârșit prezentă în cronici, al cărei suflet era Virginia Woolf –, se dedicase teoriei că niște ființe atât de sensibile la muzica vieții precum erau ei nu trebuie să rămână îngrădite de convenții sociale ordinare și că era de datoria lor (pe lângă că le făcea plăcere) să acționeze exclusiv la îndemnul vibrațiilor binevoitoare ale sufletelor lor. Într-o eră a democratizării, însă, justificarea lor pentru scutire personală nu putea rămâne vreme prea îndelungată doar apanajul indivizilor superiori social de soiul lor. Nu peste mult timp, ce era permis elitei a devenit obligatoriu pentru hoi polloi, iar când previzibilul dezastru social a avut loc, sub forma unei tot mai numeroase subclase lipsite de busolă morală, elita care absorbise (de fapt și de drept, se desfătase cu) influența Grupului Bloomsbury a considerat creșterea subclasei drept dovadă că dușmănia lor inițială la adresa societății și a convențiilor ei fusese de la bun început justificată. Filozofia a dus după sine dezastru, iar dezastrul a justificat filozofia.

„Ghidul Cambdrige de literatură engleză” caracterizează Cele trei guinee drept o operă devenită clasică – dar clasică în care gen, mai exact? Filozofie politică? Istorie contemporană? Analiză sociologică? Nu – este un locus classicus al autocompătimirii și victimizării ca gen în sine. În această privință, a fost cu siguranță mult înaintea vremurilor sale și merită să-și găsească locul în programa fiecărui departament de studii feministe din fiecare instituție de învățământ superior de mâna a treia. Nicicând personalul și politicul n-au fost mai amarnic confundate.

Cartea este importantă pentru că se constituie într-o enunțare nudă a concepției despre lume care nu se vede enunțată, dar este implicită în toate romanele Virginiei Woolf, dintre care majoritatea au dobândit un statut iconic în Republica Literelor și în secțiile umaniste ale universităților anglofone, unde au influențat nenumărați oameni tineri. Cartea, prin urmare, este un text cu adevărat fundamental. În Trei guinee, Virginia Woolf ne dă de știre fără ocolișuri ce crede ea de fapt – iar ce crede ea este rând pe rând grandilocvent și banal, resentimentar și de-o înfumurare prostească. Un titlu mai potrivit pentru această carte ar fi Cum să fii privilegiat și totuși să se te simți extrem de nedreptățit.

Guineele din titlu se referă la o unitate monetară: o liră sterlină plus un șiling. Chiar și pe vremea lui Woolf, nu existau de fapt nici bancnote, nici monede de o guinee. Era o unitate pur convențională, folosită pentru tranzacții de un rang social superior, cum ar fi cumpărarea unor obiecte de artă la licitație, plata operațiilor chirurgicale sau, ca în această carte, oferirea de contribuții caritabile. Virginia Woolf scrie despre trei solicitări primite de ea pentru a face donații de câte o guinee fiecare: prima din partea unui avocat eminent, în beneficiul societății lui de protejare a libertății intelectuale și de promovare a păcii; a doua din partea conducerii unui colegiu pentru femei din cadrul Universității Cambridge, pentru a ajuta la renovarea și extinderea clădirilor colegiului; și a treia din partea trezorierului unei societăți pentru ajutorarea femeilor care aveau o carieră profesională, ca să le dea posibilitatea să-și cumpere ținutele de seară necesare statutului lor în viață.

Trei guinee încearcă să arate legătura care există între amenințarea războiului și condiția femeii. Războiul de-a lungul epocilor istorice, spune doamna Woolf, a fost o activitate masculină și pe parcursul acelorași epoci bărbații au oprimat femeile – prin urmare, dacă bărbații încetează să le mai oprime pe femei și încep să le trateze ca pe egalele lor, nu vor mai exista războaie. Ai putea crede că o coborâre din planul estetic în cel ideologic ar trebui să-i repugne unei femei de o frumusețe atât de languroasă, nervos-încordată, de armăsar pursânge, cum era ea, dar sub influența unei idei generale doamna Woolf s-a revelat a fi o filistină sadea, de cel mai revoluționar și distrugător soi, perfect pregătită să vadă cum templul se dărâmă în jurul ei, doar ca să-și poată plăti râcile cu aceeași monedă. Piară civilizația, orgoliul meu să fie satisfăcut!

Exemplarul meu din această carte este o primă ediție puțin uzată, care s-a aflat la un moment dat în biblioteca lui Michel Leiris, scriitorul și antropologul francez care îi cunoștea pe cei mai buni oameni răi (sau cei mai răi oameni buni), cum ar fi Sartre și Simone de Beauvoir. Adnotările lui Leiris constau doar dintr-o listă de trei pagini cu deosebit efect asupra lui, scrise cu caligrafia elegantă a unei epoci de mult apuse, și mici cruciulițe în colțul exterior de sus al paginilor respective: numărul 62, 63 și 64.

Și ce spun paginile 62, 63 și 64? La pagina precedentă, numărul 61, doamna Woolf își începe replica discursivă la o solicitare de contribuție pentru reconstruirea și extinderea unui colegiu destinat femeilor de la Cambridge. Unde e vorba despre educație, doamna Woolf cu siguranță nu dorește să fie mai multă și la fel – acordarea acelorași șanse unui număr mai mare de femei –, după ce deja afirmase că toată educația dinainte de Primul Război Mondial nu doar că nu reușise să preîntâmpine cataclismul, ba chiar dimpotrivă, îl provocase, stimulând cu spirit de competiție printre cei care care l-au dus. „Să discutăm cât de repede putem”, scrie ea, „despre ce gen de educație e nevoie”. Din moment ce trecutul n-a fost altceva decât un catalog de viciu, sminteală, cruzime și oprimare a femeilor, colegiul la care visează ea „trebuie să fie unul experimental, un colegiu aventuros. Să-l lăsăm să se construiască singur, după propriile linii”.

Și care ar putea fi aceste linii? „Trebuie să fie construit nu din piatră cioplită și vitralii, ci dintr-un material ieftin, ușor combustibil, care nu adună praf și nu săvârșește tradiții”. Cu siguranță este o atitudine bizară, în materie de arhitectură, din partea unei estete: o atitudine ale cărei dăunătoare consecințe practice sunt, din păcate, vizibile pe tot cuprinsul arhipelagului britanic, unde aproape că nu există oraș al cărui aspect să fi scăpat nevătămat. Evitarea prafului (și, ca urmare, probabil și a muncilor casnice sau a altor forme oprimatoare de întreținere) este ridicată în panteonul celor mai elevate țeluri în viață – iar felul în care doamna Woolf folosește verbul „a săvârși” în legătură cu „tradițiile” îi trădează mentalitatea revoluționară, dat fiind că „săvârșirea” are de regulă ca obiect o crimă odioasă sau un masacru sau vreo altă stare de fapt dezastruoasă. Pentru doamna Woolf, tradiția în general, nu vreo tradiție particulară anume, este ceea ce trebuie eliminat.

Și ce fel de dotări ar trebui să cuprindă colegiul de vis al doamnei Woolf? Cu certitudine nu un repozitoriu a tot ce s-a spus și s-a gândit mai bun. „Nu muzee și biblioteci, în care cărți prinse cu lanț și prime ediții stau în vitrine de sticlă”, sună sfatul ei. Nu – „Tablourile și cărțile să fie noi și mereu altele. Fiecare generație să decoreze totul proaspăt, cu propriile mâini, și fără mare cheltuială”. (Deja am depășit paginile care poartă însemnările lui Michel Leiris.) Ce să fie acesta, dacă nu un manifest avant la lettre pentru Britania Fără Fasoane, o expresie a credinței găunoase că noul este mai bun decât vechiul prin simpla lui noutate?

Și, foarte important, ce anume s-ar preda în colegiul visurilor doamnei Woolf? „Nu artele dominației asupra altor oameni; nu arta de a domni, de a ucide, de a dobândi pământuri și capital”. (Să ne aducem aminte că ea vorbește despre universitatea lui Milton, Wordsworth și Wittgenstein.) „[C]olegiul ar trebui să predea numai artele care pot fi predate ieftin și puse în practică de oameni săraci; cum ar fi medicina, matematicile, muzica, pictura și literatura”. Se prezumă virtutea superioară a sărăciei și a săracilor, iar doamna Woolf este evident că vede medicina ca pe un soi de îndeletnicire rural-gandhiană (deși ea însăși apela întotdeauna la cei mai buni specialiști disponibili), desfășurată de țărani idilici și de doftoroaie, care adună ierburi la lumina lunii și operează, dacă se încumetă, pe masa din bucătărie. Doamna Woolf continuă: colegiul „trebuie să predea artele comuniunii dintre oameni; arta de a înțelege viețile și mintea celorlalți, și micile arte ale vorbitului, ale îmbrăcatului, ale gătitului, care vin să li se alăture”. Nefiind o persoană cu gândire sistematică – pentru a folosi un eufemism mai blând –, doamna Woolf nu bagă de seamă aici că propune să închidă femeile exact în mica lume domestică din care pretinde și că ar încerca să le salveze.

Colegiul ideal al doamnei Woolf – genul care să preîntâmpine războaiele, mai degrabă decât să le încurajeze – nu ar fi în niciun caz elitist. Nu ar fi „parcelat după nenorocitele diferențieri între bogați și săraci, deștepți și proști”. Ar fi, mai degrabă, un loc „unde toate gradele și tipurile diferite de minți, trupuri și suflete se întâlnesc și cooperează”. Ar fi în întregime străin de orice judecăți de valoare, chiar și în privința intelectului. Pentru doamna Woolf, imboldul de a concura cu alții nu este inerent naturii umane și nici nu rezultă în orice altceva decât încăierare violentă. De acum încolo, așadar, nu trebuie să existe niciun fel de testare a propriei persoane prin comparație cu cei mai buni, existând posibilitatea, ba chiar probabilitatea, de a înregistra un eșec – în loc de aceasta, trebuie să ne scufundăm permanent în baia căldicică a stimei de sine, a felicitărilor reciproce și a bunăvoinței arătate tuturor (…)

Fragment din eseul „Furia Virginiei Woolf” apărut în volumul „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea” de Theodore Dalrymple, apărut la Editura Contra Mundum.

ContraMundum

Deja un comentario

Tu dirección de correo electrónico no será publicada. Los campos obligatorios están marcados con *